Clima Marii Negre

Marea Neagră se află în zona temperată, clima de deasupra acvatoriului fiind influenţată hotărâtor de principalii centri barici care guvernează circulaţia generală a atmosferei Europei de Sud-Est: anticiclonul subtropical al Azorelor şi anticiclonul Europei de Sud-Est la care se adaugă activitatea ciclonică din nordul Oceanului Atlantic şi din Marea Mediterană.

Clima Mării Negre prezintă, pe cea mai mare parte a suprafeţei, un caracter semiarid, evaporaţia fiind mai mare decât cantitatea de precipitaţii. Relieful continental din jurul Mării Negre determină distribuţia foarte neuniformă a factorilor dinamici ai climei deasupra acvatoriului. Poziţia bazinului Mării Negre cu deschidere largă pe cea mai mare parte a laturii nordice, spre stepele pontice, de unde pătrund lesnicios masele de aer continentale uscate şi reci, barajul lanţului Munţilor Carpaţi care reduce mult penetrarea influenţelor oceanice din vest, barajul eficient al lanţului Munţilor Caucaz care crează condiţii de adăpost faţă de influenţele excesiv continentale din nord-est, prezenţa în sud a Munţilor Pontici şi a Podişului Anatoliei, determină un anumit model de distribuţie spaţială a parametrior climatici.

Vara, temperatura aerului este relativ uniformă. Precipitaţiile sunt mai evident diferenţiate. Iarna, temperatura aerului este foarte diferenţiată, minimele fiind atinse în colţul nord-vestic, iar maximele, în sud-estul bazinului. Precipitaţiile în acest sezon prezintă o distribuţie extrem de diferită în cadrul bazinului.

Atmosfera nu se află niciodată în repaus, aerul mişcându-se în mod continuu dintr-o regiune în alta. Deplasarea orizontală, sau aproape orizontală, a aerului faţă de suprafaţa terestră se numeşte vânt. Vântul se caracterizează prin două elemente: direcţie şi viteză. Direcţia vântului în apropierea suprafeţei terestre se apreciază de obicei în raport cu punctele cardinale şi este dată de direcţia de unde suflă acesta (de punctul cardinal dinspre care suflă vântul). Viteza vântului constă în distanţa parcursă de aer într-o unitate de timp. Aceasta se exprimă în m/s sau în km/h. Între aceste unităţi de măsura se poate stabili o relaţie: 1m/s = 3,6 km/h.

Totalitatea particulelor de apă lichidă sau solidă care cad din nori şi ajung pe suprafaţa terestră, poartă denumirea de precipitaţii atmosferice. Ele iau naştere atunci când picăturile ce formează norii ating diametrul de 0,1 mm, fiind astfel capabile să scape de sub influenţa curenţilor ascendenţi. Creşterea particulelor noroase până la realizarea dimensiunilor şi greutăţii necesare căderii lor se produce prin transformarea picăturilor existente în nuclee de condensare, contopirea acestora sau ciocnirea cristalelor de gheaţă cu picăturile de apă suprarăcită (givraj), care îngheaţă şi formează granule (măzărichea, grindina).